Povara fratelui mai mare
3 persoane diferite, în 3 situații diferite
În ultima săptămână 3 persoane diferite, în 3 situații diferite mi-au arătat ceva ce nu am reușit să înteleg în profunzime până acum – povara ce o duce un frate mai mare.
Un adolescent de 17 ani – fratele cel mai mare din cei trei frați, care a învățat pe la 12 ani că este pe cont propriu și trebuie să se descurce singur, că trebuie să fie tare, să nu se plângă și să facă ce e de făcut. Acestă concluzie l-a maturizat forțat și a devenit foarte dur cu el însuși și cu frații săi mai mici, uneori chiar agresându-i pentru a-i ajuta. O femeie de 40 de ani – sora cea mai mare din cele trei surori, căruia îi este foarte greu să se lase să fie vulnerabilă. Un barbat de 49 de ani, fratele mai mare care trebuie să aibă grijă ca toată lumea să fie bine, ca doar apoi să își dea voie să se uite la propriile nevoi și dorințe – povara de a fi tare, de a fi puternic.
Propria perspectivă este limitată
Eu fiind sora mai mică, mă uitam adesea cu un fel de invidie la sora mea mai mare care le putea face pe toate. Îmi doream și eu să pot! Îmi doream și eu să primesc apoi aprecierile!
Totuși, acum văd că a fi frate sau sora mai mare vine la pachet cu o mare responsabilitate. O responsabilitate pe care un frate mai mare nu o alege neapărat conștient și voit, ci îi este inoculată de mic copil. Este un set de credințe care sunt transmise, verbal sau nonverbal, explicit sau implicit de către părinți, de genul „ești suportul meu, mă bazez pe tine”. Este o concluzie la care ei ajung în urma unor experiențe grele, pe care apoi o încorporează și care le influenteaza apoi toate interacțiunle sociale, în termeni psihologici – o schemă cognitivă – „sunt pe cont propriu, trebuie să mă descurc singur”.
Iubirea imensă pentru părinți
Din iubirea imensă pentru părinți și din inconștiența specifică copilăriei, copiii nu pot refuza această invitație și îșî asumă responsabilitatea, care uneori nu este a lor, devin „puternici”. Sigur că a fi puternic este un avantaj, este o calitate! Mai puțin atunci când ea survine ca un mecanism de apărare, împotriva frici de a fi respins de către părinte dacă nu performez. Sau dacă devin puternic în defavoarea propriilor nevoi, dorințe sau drepturi. Sau când a refuza sau a fi slab este o opțiune pe care nu mi-o permit ca și copil pentru că înseamnă automat pericol și nesiguranță mare pentru mine și cei dragi.
Dependența sau codependența părinților
Propriile provocări financiare sau de sănătate ale părintelui, care îl împiedică să fie disponibil emoțional pentru copil, pot fi cauze ale acestor scheme cognitive la frații mai mari. Uneori provocarile părintelui sunt legate de abuzul de o substanță sau în dependența de muncă – workaholism. Uneori părintele este codependent și este prins in dependenta partenerului, sau dependenta altui membru din familie. Când totul riscă să se prăbușească atunci când are un moment de slăbiciune, fratele mai mare nu și-l poate permite. Un moment de slăbiciune înseamnă că El este slab, vulnerabil și nu-și poate permite asta! Trebuie să fie tare, să fie puternic!
Sunt singur, sunt pe cont propriu
În alte situații, a fi puternic este un mecanism defensiv care vine din faptul că în trecut, în momentele grele, în situațiile cu aversiune în care m-am simțit singur, când am întins mâna în jur pentru suport – familiei sau adulților în general – nu am găsit sprijinul de care aveam nevoie. Astfel multe persoane au învățat atunci că sunt pe cont propriu, că trebuie să se descurce singure. Că nu au pe cineva de încredere care să le vadă suferința, să îi înțeleagă și să îi ajute. Sunt doar ei singuri!
Câteodată aceste persoane care s-au „îmbărbătat” singure vor ajunge ca și adulți să îi îmbărbăteze și pe ceilalți, uneori într-o manieră agresivă. Pentru că este singura manieră pe care o cunosc când vine vorba de a ajuta pe cineva.
Cum rămâne cu frații mai mici sau cei singuri la părinți?
Frații mai mici sunt de multe ori protejați de către părinți, „lasă că tu nu poți, las-o pe sora ta mai mare”. Pare convenabil pe termen scurt, dar în timp asta naște frustrări. Frații mai mici se simt de multe ori slabi, incapabili, neajutorați, insuficient de buni, iar asta creează o dorința arzândă de a demonstra că pot, că sunt și ei competenți și puternici. Am simțit eu însămi de multe ori asta… Sigur, are avantaje pe termen lung, pentru că mobilizează resurse și astfel poți duce mult și te poți implica în multe lucruri deodată. Riscul de burnout este mare. De la o vreme însă, este epuizant să tot trebuiască să demonstrezi că poti.
Copiii care cresc singuri la părinți par privilegiați la prima vedere. Par să aibă multe avantaje. Totuși, copiii singuri la părinți au deasemenea suferința lor, mulți dintre cei pe care îi cunosc au tânjit întotdeauna după un frate sau o sora cu care să împărtășească jucăriile, bucuriile sau chiar și certurile.
Cui îi este mai bine, mai ușor?
Nu există mai bine sau mai rău și nu există mai ușor sau mai greu. Există doar diferit!
Haideți să îmbrățișăm diferențele, într-o lume în care totul este din ce în ce mai polarizat! Totul are plusuri și minusuri, iar dacă te uiți puțin în natură poți observa ușor asta. Acesta este motivul pentru care recomand ieșirile în natură, contemplarea ei, observarea naturii. Pentru că învățăm despre noi înșine.
Suntem diferiți, iar când ne cunoaștem tiparele în relaționare, putem fi mai puțin codependenți în relații!
Cei puternici, care îi disprețuiesc pe cei slabi, pot învăța că asumarea vulnerabilității nu este o slăbiciune. Cei care se simt slabi pot învăța cum să își vadă și să își asume propria puterea.
Acceptarea a ceea ce este poate fi soluția care ne aduce liniște. Acceptarea locului în care ne-am născut, acceptarea părinților pe care i-am avut, acceptarea învățăturilor pe care le-am primit, acceptarea locului nostru în ierarhia familiei. Când acceptăm diferențele, se naște în noi compasiunea, atât pentru noi înșine cât și pentru ceilalți.
Deasemenea, perspectiva cu recunoștință este o soluție care s-a dovedit a fi utilă. Recunoștință pentru cine suntem, pentru părinții pe care îi avem, recunoștință pentru experiențele trăite, conștientizând că fiecare ne-au adus lecțiile de care am avut nevoie ca să fim cine suntem azi.
Ce poți face dacă te-ai regăsit în rândurile de mai sus?
În primul rând poți începe prin a identifica care sunt tiparele tale în relații. Privește cu curiozitate și compasiune la felurile tale de a-i ajuta pe ceilalți. Observă cu atenție, cu calm și un dram de curaj ce anume îți reproșează ceilalți în relații. Intri prea mult în viața lor încercând să-i ajuți, poate chiar și atunci când ajutorul nu îți este solicitat? Esti evitant în relații și îți este frică să îți arați vulnerabilitatea? Urăști slăbiciunile oamenilor și îi respingi pe cei de care îți este milă? Îți este milă de tine? Iți este greu să spui Nu? Îți este dificil să setezi limite?
Pe de alta parte, ai identificat care sunt nevoile și dorințele tale personale? Faci acțiuni zilnice înspre îndeplinirea lor sau ești mai mult focusat pe nevoile și dorințele celorlalți? Îți cunoști drepturile, militezi pentru ele? Ai practici de self-care? Dacă răspunsul este Nu, atunci aici este locul în care îți sugerez să îți pui atenția pe viitor și să începi să faci primii pași.
Multe din întrebările de mai sus pot indica un anume grad de codependență în relații, dar voi scrie mai multe despre asta într-un articol viitor. Acest articol și-a propus să pună puțină lumină pe dinamicile din copilarie care pot stă la baza codependenței în relații. Până atunci, dacă doresti o sursă de încredere, poți citi aici mai multe despre codependență.
Zile senine,
Loredana
If you like it, share it 😉
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]
