În primul an de după Revoluție aveam un divorț la fiecare 6 căsătorii încheiate. În anul 2019 am avut un divorț la 4 căsătorii, potrivit datelor publicate în vara anului 2020 de către Institutul Naţional de Statistică. Anul pandemic a pus şi mai multă presiune pe cupluri, ceea ce a condus probabil la o crestere a numărului de separări şi divorţuri.
În condiţiile date, putem spune că este foarte important să ne uităm la dinamica post-divorţ şi cum aceasta afectează sănătatea emoţională şi psihologică a copiilor.
Atunci când iau decizia de separare mulţi părinţi se îngrijorează cu privire la măsura în care această decizie îi va afecta pe copii.
Divorţul părinţilor, separarea, conflictele aferente, schimbarea stilului de viaţă pot fi percepute ca un eveniment traumatic ce impactează dezvoltarea optimă a copiilor, aceştia reuşind cu greu să se adapteze noii realităţi, fiind cu risc crescut pentru o gamă largă de probleme emoţionale şi comportamentale (Amato, 2000, Bandi & Buehler, 2000; Mario & Stolberg, 2003; Kline Pruett et al., 2003).
Cu toate acestea sunt şi copii care reuşesc să se adapteze mai bine noului context şi să nu dezvolte probleme psihologice şi emoţionale severe. Cu siguranţă sunt mulţi factori implicaţi în această ecuaţie (de exemplu factorii individuali ai copilului), dar acum aş vrea să vă vorbesc despre ceea ce este mai degrabă în mâinile părinţilor. Trecând în experienţa personală printr-un divorţ, mi-am pus adeseori întrebarea: ce pot face eu ca şi părinte să îmi protejez copilul, pe cât pot, de efectele negative ce vin odată cu separarea de partener? M-a ajutat mult să citesc literatura de specialitate în acest domeniu pentru că mi-a oferit răspunsuri la întrebarea de mai sus. În tot vârtejul de emoţii din perioada divorţului, m-a ajutat enorm să ştiu cum îmi pot proteja copilul şi ce greşeli să evit.
Un anumit grad de afectare este normal să existe. Viaţa precum o ştie cel mic se schimbă, uneori într-o mai mică, alteori într-o mai mare măsură. O casă cu mama şi tata împreună se schimbă după divorţ în două case, cu mamă şi tată care în timp au noi parteneri. O perioadă de adaptare va fi necesară până când cei mici vor asimila aceste modificări. Este responsabilitatea părintelui să arate căldură, înţelegere şi suport celui mic, să îi explice copilului cu răbdare ce se întâmplă, să îl reasigure că este în siguranţă, că este iubit şi că nimic din tot ce se întâmplă nu este vina lui. În egocentrismul specific vârstei, mulţi copii tind să ia asupra lor vina şi este important ca părinţii să arate înţelegere faţă de asta şi să gestioneze cu grijă situaţia.
Citind literatura de specialitate am descoperit că sunt anumiţi indicatori pe care îi putem urmări, zone în care părinţii pot face lucrurile într-o modalitate mai sănătoasă şi funcţională pentru ca cei mici să sufere mai puţin.
Cercetările au examinat cinci factorii responsabili pentru diferenţele dintre copiii care suferă pe termen lung în urma divorţului şi cei care resimt doar o afectare temporară:
1. Cantitatea de timp petrecut cu copilul,
2. Co-parenting între mamă şi tată,
3. Calitatea parenting-ului,
4. Conflictul parental.
5. Aspectele financiare.
1. Cantitatea de timp petrecut cu copilul
După separare sau divorţ, timpul copilului este împărţit între cei doi părinţi, aşa că pentru majoritatea copiilor, există o scădere a contactului cu ambii părinţi. Cel mai adesea, un părinte îşi asumă rolul ca însoţitor primar în timp ce celălalt este considerat „părintele no–rezident”. Mai mulţi cercetători au constatat că acei copii care se întâlnesc cu părintele non-rezident doar de două ori pe săptămână au raport un gradul mai scăzut de apropiere în relaţiile cu părinţii şi un distres mai mare ca răspuns la divorţ sau separare. Studiile au arătat că deşi însoţitorul primar petrece mai mult timp cu copii, aceştia dezvoltă un puternic ataşament şi faţă de celalalt parinte (de obicei, tatăl) şi că acest ataşament are un efect pozitiv asupra dezvoltării lor psihologice (Lamb, 1997), astfel e necesar să se petreacă mai mult timp de către parintele non-rezident cu copilul pentru ca efectele divortului să fie înlesnite (Kelly, 2007).
Un alt studiu a indicat că o implicarea crescută a părintelui non-rezident este asociată cu o rată mai mică de eşec şcolar la copii un an mai târziu. Menning (2002) a constatat că ambele, atat sprijinul financiar cât şi implicarea tatălui sunt necesare pentru o dezvoltare optimă emoţională a copiilor după divorţul părinţilor. În plus, un studiu a constatat că interacţiunea părinte non-rezident – copil este asociată pozitiv cu o bună sănătate fizică la copii (Fabricius & Luecken, 2007).
2. Co-parenting
Un alt aspect legat de parentingul după divorţ, care se consideră a avea o mare importanţă în stabilirea unor relaţii sănătoase post-divorţ între părinţi şi între părinţi şi copii se referă la co-parenting sau „alianţa între părinţi”. Co-parentingul se referă la calitatea relaţiei părinte-copil şi în special la natura şi calitatea relaţiilor interpersonale a foştilor soţi şi abilitatea de a împărţi responsabilităţile parentale. Conceptul de co-parenting se refera fie la gradul în care foştii soţi îşi împart rolul de părinţi şi inclusiv rezolvarea problemelor, luarea deciziilor comune privind bunăstarea copilului, dar şi un nivel scăzut de conflict între părinţi (Mario & Stolberg, 2003; Bonach & Sales, 2002; Sobolewski & King, 2005).
Co-parentingul se referă la consecvenţa cu care părinţii reuşesc să implementeze aspectele referitoare la disciplinarea copiilor, în sensul că aceştia acţionează în consens chiar dacă sunt divorţaţi. Coerenţa între părinţii îi ajută pe copii să înveţe să internalizeze normele sociale şi valorile morale. De asemenea, un respect pentru autoritate ierarhică, învăţat prima dată în familie, face mai uşor pentru tineri să se adapteze în instituţiile sociale, care sunt organizate ierarhic, cum ar fi şcolile sau locul de muncă.
O relaţie pozitivă de co-parenting este caracterizată de un nivel scăzut de conflict interparental şi un nivel ridicat de cooperare și comunicare între părinţi, în care există o repartizare paşnică a responsabilităților legate de copii, un angajament pentru a menţine armonia şi comunicarea sentimentului de respect faţă de celălalt părinte (Whiteside, 1998).
3. Calitatea parenting-ului
Un număr mare de studii arată că stilul parental democratic (căldură şi disciplină) este asociat cu o serie de rezultate pozitive pentru copil în urma divorţului. Calitatea parentingului este cel mai adesea descrisă ca măsura în care părinţii utilizează eficient disciplina şi arată căldură în interacţiunile cu copiii lor. Dimensiunea de caldură include receptivitate, apropierea, acceptare, sprijin, încurajare şi o relaţie afectivă în general pozitivă între părinte şi copil. Dimensiunea de disciplină include gradul în care un părinte monitorizează comportamentul unui copil, stabileşte regulile corespunzătoare pentru vârsta şi aşteptările copilului, comunică aceste norme în mod clar şi în mod constant ţi impune într-o manieră blândă respectarea regulilor. Explicând motivele care stau la baza regulilor, părinţii ajuta copiii să internalizeze regulile şi să se angajeze în autoreglare. Calitatea parentingului, în special a parintelui non-rezident, include de asemenea implicarea activă în majoritatea aspectelor din viaţa copilului, în special furnizarea de interacţiuni care aduc un sentiment de apropiere precum încrederea, încurajarea şi discutarea problemelor (Amato & Gilbreth, 1999).
Combinația de căldură parentală, disciplină eficientă şi implicarea activă în viaţa copilului, când ne referim la calitatea parentingului, a fost în mod constant relaţionată pozitiv cu adaptarea sănătoasă a copilului după divorţ (Amato & Gilbreth, 1999; Kelly & Emery, 2003). Celelalte stiluri parentale – stilul autoritar (multă disciplină dar puţină căldură), cel permisiv (multă căldură dar fără structură/disciplină) şi cel neimplicat (cărdură şi structură reduse) – constituie factori de risc pentru probleme psihologice şi emoţionale la copii.
4. Conflictul parental
Cercetările arată că în anii ce urmează unui divort, copiii cel mai puţin adaptaţi sunt aceia ai căror părinţi îi implică în conflicte care par fără sfârşit. Copiii suferă cand părinţii îi expun la conflicte casnice, când se critică reciproc de faţă cu copiii şi când se ceartă prin copii. Când furia părinţilor se concretizeaza astfel, copiii vor dezvolta probleme ce vor persista pe viitor. Este foarte distructiv faptul că un parinte spune: “Mama ta este nebună. Nu trebuie să faci ce-ti spune.” sau “Nu-i da atenţie tatălui tău; el te vede doar la sfârsitul săptămânii. Eu sunt cea care te creşte cu adevărat.” Copiii sunt expuşi deseori la manifestări ale ostilităţii parentale. Cercetările au arătat că divorţul în sine, schimbările de structură din cadrul familiei sau schimbările financiare ce modifică stilul de viaţă cu care au fost obişnuiţi copiii – nu sunt cele care cauzează problemele de adaptare la copii – acestea rezultă din expunerea crescută la conflictul dintre părinţi.
Cercetătorii au descoperit că aproape o treime din copiii care au experimentat un divorţ sunt foarte bine adaptaţi. De ce aceşti copii fac faţă atât de bine? Cel mai important motiv este că aceşti copii au părinţi care cooperează şi nu îşi expun copiii la conflictele lor. La celălalt pol, cercetătorii au descoperit că cei mai puţin adaptaţi copii sunt aceia ai căror părinţi sunt extrem de înversunaţi şi “litigioşi”. În aproape fiecare caz, copiii cu probleme de adaptare pe termen lung au fost expuşi la conflicte parentale susţinute. Efectele conflictului marital cronic trebuiesc luate în considerare separat de efectele mai generale ale divorţului. Toţi părinţii trebuie să vadă conflictul marital cronic ca principalul vinovat şi cauzator de probleme serioase şi de lungă durată în cazul copiilor, el fiind la fel de dăunător şi copiilor din familii intacte.
Cooperarea parentală, sau cel puţin scăderea conflictelor deschise frecvente, este esenţială pentru o adaptare ulterioară mai uşoară a copilului. Părinţii trebuie să realizeze că aceşti copii nu se vor adapta cu succes atâta timp cât ostilităţile dintre ei continuă. De ce sunt copiii atat de afectaţi de ura dintre părinţii lor? Copiii sunt înspăimantaţi ori de câte ori îşi văd părinţii strigând unii la alţii, certându-se şi ameninţându-se, iar ei simt chiar şi atunci când acest conflict nu este explicit, ci mocneşte. Copiii sunt în mod intens interesaţi de siguranţa şi bunastarea figurilor de ataşament pentru că de asta depinde siguranţa lor. Datorita faptului ca sunt concentraţi pe fostul soţ, părinţii combativi nu pot vedea îngrijorarea de pe feţele copiilor şi nu recunosc intensa anxietate care determină tulburările de somn şi hipervigilenţa de care suferă copiii lor în cele mai multe cazuri.
Ca rezultat, foştii soţi pot continua să-şi reverse mânia şi amărăciunea către celalalt mulţi ani după divort, iar unul dintre cele mai obişnuite moduri de exprimare a ostilităţii dintre părinţi este prin copii. În particular, aceste ostilităţi sunt materializate iresponsabil prin subminarea relaţiei fostului soţ cu copiii sau prin defăimarea fostului soţ în faţa copiilor.
Şi totuşi, trebuie părinţii să se iubeasca în continuare, sa fie prieteni sau chiar să se placă? Nu! Nici măcar nu trebuie să se prefacă în faţa copiilor lor că au sentimente pozitive faţă de fostul soţ. Totusi, părinţii au nevoie să se sprijine reciporc în relaţia cu copiii. Este de preferat ca fiecare părinte să comunice copiilor că deşi s-au separat, celălalt rămâne unul din părinţii lor, un părinte care ţine mult la ei şi care trebuie respectat şi ascultat. Deşi acesta este un pas dificil pentru părinţi, este important ca aceştia să înţeleagă că atunci când părinţii se defăimează reciproc, este aproape la fel ca şi în cazul în care ar critica direct copilul. Copiii se identifică atât de mult cu părinţii, încât este greu pentru ei să separe respingerea tatălui de către mama de respingerea lor de către mama. Intr-un sens psihologic, copiii se simt ca şi cum ar fi la fel ca parintii lor.Chiar daca părinţii vor să se defăimeze reciproc, copiii reactioneaza ca şi când aceste critici le-ar fi fost adresate. Aceasta identificare va fi cu atât mai puternică faţă de părintele de acelaţi sex. De exemplu, este aproape imposibil pentru o fiică să crească şi să se simtă mulţumită de ea ca femeie, dacă tatăl ei în permanenţă îi jignea mama spunându-i “grasă” sau “proastă”. Baieţii care îşi aud mama criticându-le tatăl subtil, vor suferi consecinţe similare. Concluzionând, copiii dezvoltă probleme psihice de lungă durată atunci când un parinte îşi exprimă mânia către fostul sot în moduri în care se erodeaza autoritatea celuilalt părinte.
5. Aspectele financiare
Pentru că divorţul împarte o singură gospodărie în două, economiile adunate uneori sunt pierdute, iar condiţiile de trai ale copiilor sunt mai scăzute în unele cazuri. În plus, mulţi părinţi refuză sau sunt în imposibilitatea de a oferi sprijin copiilor. Dificultăţile economice îi afectează pe mulţi părinţi, de obicei, mamele care răman cu copilul nu au resurse pentru a cumpăra cărţi, calculatoare şi alte obiecte care facilitează succesul şcoalar pentru copii.
În plus, multe mame sunt forţate să se mute într-un domiciliu mai puţin scump după divorţ – o schimbare care este dureroasă pentru mulţi copii. Mutarea este deosebit de problematică dacă aceasta implică mutarea într-un cartier diferit (care perturbă copiilor contactul cu prietenii de cartier). În plus, cei mai mulţi părinţi se recăsătoreasc după divorţ şi mulţi copii resping sau acceptă greu noul partener al părintelui.
Deşi este o perioadă dificilă pentru părinţi, este vital ca aceştia să încerce să ia măsurile necesare pentru a fi bine cu ei înşişi mai întâi, pentru a putea mai apoi să acorde atenţie modului în care aceste schimbări îi afectează pe copii. Calitatea parentingului, atât al mamei cât şi al tatălui, se referă la a prioritiza bunăstarea copilului, în timp ce îşi gestonează propriile răni emoţionale sau interese legate de partaj.
Zile senine,
Loredana
Referinte:
1. Amato P. The consequences of divorce for adults and children. Journal of Marriage and Family.2000;62:1269–1287;
2. Amato P, Gilbreth J. Nonresident fathers and children’s well-being: A meta-analysis. Journal of Marriage and the Family. 1999;61:557–573.
3. Amato PR, Rezac SJ. Contact with nonresidential parents, interparental conflict, and children’s behavior. Journal of Family Issues. 1994;15:191–207.
4. Bronstein P, Stoll MF, Clauson J, Abrams CL, Briones M. Fathering after separation or divorce: Factors predicting children’s adjustment. Family Relations. 1994;43:469–479.
5. Fabricius WV, Hall JA. Young adults’ perspectives on divorce: Living arrangements. Family Conciliation Courts Review. 2000;38:446–461.
6. Kelly JB, Emery RE. Children’s adjustment following divorce: Risk and resilience perspectives.Family Relations. 2003;52:352–362.
7. Kline Pruett M, Williams TY, Insabella G, Little TD. Family and legal indicators of child adjustment to divorce among families with young children. Journal of Family Psychology.2003;17:169–180.
8. Lamb ME. The development of father-infant relationships. In: Lamb ME, editor. The role of the father in child development. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons Inc; 1997. pp. 104–120.
9. Sobolewski JM, King V. The importance of the coparental relationship for nonresident fathers’ ties to children. Journal of Marriage and Family. 2005;67:1196–1212.
Credit foto: Steven van Loz / Unsplash
