Dacă facem lucrurile într-un anume fel, lumea ne va vedea valoroşi, nu-i așa?
Mulţi dintre noi am crescut crezând că dacă vorbim într-un anume fel, dacă ne comportăm într-o manieră anume, lumea ne va evalua şi apoi ne va găsi vrednici.
Am crescut încercând să arătăm într-un anumit fel, aşa cum percepeam modelele din jurul nostru, crezând că asta ne va ajuta să fim acceptaţi şi apreciaţi de către cei din jur.
Am crescut cu ideea că trebuie să ne găsim scopul în viaţă, să ne alegem o carieră, dar nu oricare, una care să ne aducă prestigiu şi admiraţie.
Am crescut cu percepţia greşită că suntem incompleţi şi că acolo… undeva se află sufletul nostru pereche care ne va întregi, iar jobul nostru este doar să îl găsim şi astfel ne vom simţi compleţi.
Am crescut urmărind să bifăm cu cât mai multă precizie „criteriile de performanţă” culturale precum jobul bun, căsătoria, o familie, casă şi maşină, călătoriile şi multe altele.
Când au fost setate aceste șabloane?
„Cum se face” şi „cum e bine” au fost setate în copilărie, în special de către figurile de ataşament, persoanele de referinţă dar şi de experienţele reale sau fictive (filme, desene, muzică) la care am fost expuşi. Nevoia de acceptare şi apreciere poate să vină mult mai din urmă, cu sute de mii de ani în urmă. Să fim acceptaţi şi apreciaţi în „turma” noastră ne asigura supravieţuirea, iar să fim respinşi sau excluşi însemna moartea.
Astfel majoritatea dintre noi am intrat într-un proces de validare externă, am călcat pe un drum care promitea să ne conducă la împlinire, fericire şi o stare de pace interioară. „Mă voi simţi împlinit(ă) atunci când…”, „voi fi mulţumit(ă) atunci când…”, erau condiţionări pe care le credeam adevărate.
Dar felul acesta de a opera este ca şi cum am vrea să atingem orizontul: cu cât ne apropiem mai mult, cu atât se îndepărtează mai tare. Întotdeauna după ce atingem obiectivul ne vom seta un altul, ne vom dori mai mult. Din păcate, drumul acesta spre împlinire este sortit eşecului.
Un alt drum spre pacea interioară
Există şi alt drum, mai scurt, spre împlinire şi acceptarea de sine. Cel în care vedem şi înţelegem că putem alege să ne oferim acceptarea totală acum, fără condiţii. Putem să ne apreciem şi acum, cu toate părţile care nu ne plac, la care încă mai lucrăm pentru a le îmbunătăţi.
Putem să devenim conştienţi de valoarea noastră intrinsecă chiar dacă nu am bifat toate „criteriile de performanţă” culturale, sau nu le-am atins precum vroiam. Putem să ne acceptăm, apreciem şi să ne valorizăm chiar dacă suntem încă „work in progress”.
Ce anume ne ajută în acest demers?
Meditaţia, yoga, conectarea cu natura sunt instrumente eficiente care ne ajută în acest demers psihologic şi spiritual.
Văd acest proces ca unul de căutare a sinelui. Un proces intim de căutare a acelei părţi din noi care nu se referă la rolurile noastre, la felul în care arătăm, cum ne comportăm, ce alegeri facem şi cu cine ne relaţionăm. Şi când găsim acea parte şi ne conectăm cu ea, simţim valoarea intrinsecă doar pentru că existăm ca fiinţe umane.
–
Ieri, mă căutam în lume,
În ochii altora eu doar mă regăseam,
Ieri, mă căutam în muncă,
Să am un sens în lume, asta-mi doream,
Ieri, mă căutam în tine,
Ca tu să mă dorești era tot ce voiam,
Ieri, mă căutam în prieteni,
Să mă aprobe întotdeauna eu tânjeam,
Ieri, mă căutam în locuri,
Tărâmuri cât mai noi eu exploram…
Azi, nu mă mai caut ca odinioară
Am învățat să nu mă uit doar înafară,
Azi, îmi mut privirea mai mult înăuntru
Și tot ce caut e mai înspre centru,
Azi, îmi caut respirația adâncă
Și mă agăț de ea ca de o stâncă,
Azi, îmi caut inima cum bate-ncet
Și parcă în sfârșit nu am nici un regret,
Azi, eu mă trezesc parcă din somn adânc
Și simt că mă găsesc.. așa cum sunt.
Loredana Pod, „Mă caut”
–
Zile senine,
Loredana
Photo by Roman Shilin on Unsplash
